17 August, 2021

Unde sunt?

17 August, 2021

Cred că era începutul lui noiembrie când totul a început să mi se pară diferit.

Era o dimineață mohorâtă, țin minte că mama striga la mine să mă trezesc mai repede. În fiecare dimineață auzeam același glas sâcâitor ce tot spunea „Hazel! Scoală-te!”. Așa că nu prea aveam ce să fac, decât să mă dau jos din pat și să-mi fac rutina plictisitoare de dimineață adică: spală-te pe dinți, îmbracă-te, mănâncă, ascultă sfaturile enervante ale mamei și suport-o pe sora mai mică. Da... nu prea îmi place să spun asta, dar parcă de-abia așteptam să plec la școală. Nu că mi-ar plăcea să învăț, doar că parcă puteam și eu să evadez din umila mea locuință. Știu că nimic nu pare ciudat sau diferit, până acum, dar, când am ajuns în școală, ceva m-a făcut să-mi uit numele și acel lucru era un copac ce creștea fix în centrul holului principal? Ce mai este și asta?, mă gândeam eu în acel moment. Nimeni nu fusese anuțat că școala avea să se transforme într-o grădină botanică, sau poate cel puțin eu nu fusesem informată. La văzul acestei anomalii sau schimbări, am dat buzna în clasă și l-am întrebat pe colegul meu de ce în mijlocul școlii crește un copac. După ce i-am spus asta, am putut privi cum uimirea îi apare pe față. Acesta mi-a spus că nu are idee despre ce vorbesc și că ar trebui să las glumele seci deoparte, dar eu eram sigură de ceea ce am văzut, așa că l-am luat de mână și am mers cu el până în centrul școlii pentru a-i arăta că am dreptate. Dar ce să vezi, copacul nu mai era acolo și toată lumea se comporta perfect normal. Acesta s-a smucit din strânsoarea mea și mi-a aruncat o privire de parcă aș fi nebună, ca apoi să mă părăsească, plecând în clasă. Eu am rămas stană de piatră, neînțelegând ce tocmai s-a întâmplat. Eram cât se poate de sigură de ceea ce văzusem. Țin minte aproape toate detaliile acelui copac, cum ar fi: înălțimea lui surprinzătoare, frunzele lui maiestoase și luminoase, scoarța și ramurile bătrâne. Aș mai fi stat acolo holbându-mă ca o ciudată la un loc gol, dacă clopoțelul nu suna. M-am întors în clasă la ora plictisitoare de istorie a domnului Grey. Am încercat să mă concentrez câtuși de puțin, dar, după tot ce se întâmplase, nu aveam niciun chef să învăț despre Epoca de Piatră. Într-un final, școala se termină și cam uitasem despre evenimentul ciudat, ce se petrecuse în dimineață. Când credeam că sunt scutită de alte lucruri ieșite din comun, mă înșelam amarnic, căci, nu după mult timp de când am ieșit de la școală, în drumul meu spre casă, am surprins o revoltă a oamenilor în toată frumusețea ei. Eram foarte confuză, deoarece cred că trecuseră mai mult de patru decenii de la ultima revoltă în satul meu liniștit. Dar în acel moment nu prea mă interesa asta, căci tot ce voiam sa aflu era scopul acestei nemulțumiri ale cetățenilor. Am fost surprinsă și amuzată să văd că aceștia strigau în gura mare „Eliberați unicornii de gheață!” Se pare că nu eram singura care înnebunise în acea zi. După cele văzute, am alergat acasă pentru a-l întreba pe tatăl meu care lucrează la primărie, despre ce era toată această revoltă. Ajunsă în casă, i-am povestit totul, dar acesta, la sfârșit, mi-a spus că am o imaginație foarte bogată și că, dacă politica ar fi atât de simplă, el s-ar fi făcut prim-ministru de mult timp. Nu înțelegeam de ce toată lumea credea că fac o glumă sau că îmi imaginez asta. Și faptul că nimeni nu mă lua în serios a început să mă facă foarte tristă și îngrijorată de propria sănătate mintală. În acea noapte nu am reușit să închid un ochi, deoarece mintea îmi era plină de întrebări cum ar fi: „Oare înnebunesc sau ceilalți o fac?”. A doua zi, dimineața, m-am dat jos din pat la ora cinci, căci, efectiv mă înecam cu propriile gânduri. Când m-am dus în sufragerie să mă uit la televizor, am vazut o fată îmbrăcată într-o rochie galbenă stând pe canapea. M-am speriat și am vrut să țip, dar aceasta mi-a spus:

-În sfârșit te-ai trezit! Ce mai faci? Eu, în acel momen,t eram total confuză, adică cine nu ar fi, dacă ar vedea o fată într-o rochie de vară în luna lui noiembrie ce stă pe canapeua sufrageriei întrebând lucruri prietenești ca și cum e ceva perfect normal. Dar până la urmă cine sunt eu să judec. Căci, după câte lucruri stranii se întâmplaseră, asta începea să devină deja normal, așa că i-am spus:

- Scuz, dar n-am nici cea mai vagă idee despre cine ești.

- Ah...Da, deci înseamă că încă dormi... Știu că pare ciudat dar trebuie să te trezești. Acum, căci a trecut prea mult timp.

- Ce tot spui?! Eu nici măcar nu dorm!

- Uite...Nu am timp să iți explic chiar acum, dar tot ce trebuie să știi este că viața este mai mult decât tiparul fizic și psihic ce îl parcurgem cu toții în această simulare anostă, acest test dificil ce îl numim viață. Încearcă să percepi lumea dincolo de limite, doar uită-te în jur și realizează că visul nu este tocmai vis și realitatea nu este întotdeauna reală.

La această explicație am simțit cum timpul nu mai are măsură și că realitatea se destramă în fața ochilor mei ca niște particule de praf. Înante să dispară totul, aceasta îmi strigase dincolo de lumi „ Călătorie frumoasă, draga mea!”. Încet, încet m-am aflat într-un nimic total, ce nu se simțea nici gol, nici întunecat, ci se simțea nimic. Este greu de descris căci, când noi oameni ne gândim la nimic, ne gândim la un spațiu gol, întunecat dar nimic înseamnă de fapt o transparență ce se simte ca vântul. Simțeam că mă deplasez stând pe loc. Cu cât înaintam mai mult, puteam vedea o lumină cuprinzătoare, ce parcă mă învăluia înapoi în corpul meu. Când am pătruns în ea, mi-am putut simți patul moale și am putut auzi vocea sâcâitoare a mamei mele ce spunea: „Hazel! Scoală-te!”.

Eu încercam să o ignor ținând încă ochii închiși și întrebându-mă acea întrebare ce avea să mă bântuie toată viața și acea este: „Dacă asta nu e realitatea...unde sunt?”

Sfârșit?

Evelin Ana Onofrei