Doar toată lumea mă poate judeca
5 secunde. „Fugi!” Asta îmi spunea capul controlat de emoții. Dar știam că, dacă vreau să nu fiu prins, trebuia să mă comport de parcă l-am plătit. Cine sunteți voi să mă judecați oricum?
Mi-am întors capul ca să verific dacă sunt urmărit. Încerc iarăși. De data asta sincer. Mi-am întors capul în speranța că cineva mă va opri. Oricine. Casierul stătea cu ochii ațintiți la televizor, iar singurul client era o fetiță. A ieșit din magazin și se uita la mine. Și, când m-am uitat la fața ei fără filtre, am văzut confuzie, iar în spatele gândurilor curioase ale unui copil, am observat repulsie.
La început mi-a amintit de fiica mea. Fata mea de 11 ani care acum trece în clasa I .Însă fiica mea, ea niciodată nu s-ar uita la un om cu atâta dispreț. Am încercat să mi-o scot din minte, însă imediat mi-am imaginat cum ar reacționa dacă ar afla ce am făcut. Mi-am întors fața înapoi către drum.
Ea,definiție a sufletului pur și bun, o copilă necunoscută de nu mai mult de șapte ani. De ce nu avea empatie față de mine? Nu trebuia să fie un copil fără răutate, ce vede lumea fără prejudecăți? Dacă nici ea nu înțelege, atunci cine? A trecut un minut de când am plecat cu pachetul de măști ascuns sub tricou și m-am îndepărtat destul de mult de magazin încât să încep să alerg. Nu puteam să întârzii la prima zi de școală a fetei mele. Când am început să pășesc pe aleea îngustă pe care se afla casa mea a trebuit să mă conving că ceea ce am făcut a fost bine. Asta a fost prima dată când a trebuit să îmi calc valorile în picioare atât de tare. Valori pe care le-am respectat atâția ani, chiar dacă aveam momente în care nu mâncam timp de zile. Pentru un pachet de măști. Dar a trebuit să o fac, deoarece, pentru prima oară după atâția ani, am speranță. Ceva ce în Uttar Pradesh nu prea găsești. Și cum treceam prin dâra groasă de noroi (într-un loc mai frumos ar fi fost un drum) acoperită aproape integral de diverse materiale, afișe, pungi, multe, multe gunoaie, mă gândeam că la ora asta trebuia să fie liniște, dar la noi niciodată nu e liniște.
Amintește-ți, asta nu e o față curajoasă, asta e o mască!
Numele meu este Hitesh (om bun; traducere din Hindi) . O ironie totală, nu ?
V-am povestit despre fiica mea mai devreme; ceea ce nu știți totuși este că am avut și o soție înainte. Nu vreau să mă prezint ca un caz social trist, un om care cere milă, așa că nu o să vă împărtășesc detaliile morții ei . Pot să vă zic doar că nu a avut parte de o înmormântare demnă.
Acum 5 minute am furat. Mai țineți minte discursul din capul meu în care spuneam că mi-am încălcat principiile la care țineam atât de mult? Păi, trebuia să conving cumva cititorul că sunt o persoană bună, chiar dacă acțiunile mele dau de înțeles altceva. Ei bine, într-adevăr, nu am mai furat înainte, dar am făcut lucruri mult mai josnice de atât. Am cerșit, am înșelat, am mințit. Mama voia să fiu dovada că nu contează cât de grea e viața ta, că poți să te ridici dacă muncești mult păstrându-ți sufletul bun. 32 de ani mai târziu, am rămas cu o viață la fel de grea ca a copilului care visa să iasă din această mahala.
Știți voi, eu îl cunosc personal pe proprietarul magazinului. Știu că și el are o viață la fel de grea ca a mea. Știu că locuiește în subsolul magazinului împreună cu soția și cei 3 copii. Și totuși am intrat la el în magazin, am luat un pachet de măști chirurgicale, l-am îndesat în tricou uitându-mă în jur și am ieșit la fel cum am intrat.
Vedeți voi, ceva s-a schimbat pe parcursul acestor 32 de ani. Am învățat că, dacă vreau să ies din această mahala, nu este de ajuns să fiu bun la suflet.
Eu nu am avut șansa la educație. Însă fiica mea o să aibă . Și o să îmi îngrop onoarea și o să mai fur de 20 de ori dacă asta înseamnă că va merge la școală.
Și poate Hitesh continuă să țină la onoarea lui și nu cere milă, iar asta nu e o poveste tristă, nu, e o implorare pentru ajutor. Pentru că această poveste este mai aproape de realitate decât ați crede.
Ana-Maria Traci