Bună! Eu sunt Carla și am 14 ani. Ai crede că sunt o fată normală, cu o copilărie frumoasă și cu o viață roz. Însă nu e chiar așa. Viața mea s-a schimbat foarte mult acum aproape 3 ani.
Dar haideţi să începem cu începutul! După un an de la căsătoria părinților mei, a apărut o fețiță drăgălașă, care se dovedește că este aceeași fată care își pune povestea pe hârtie chiar acum. Tatăl meu biologic nu a fost un exemplu de tată ideal, dacă aș putea spune așa. A făcut multe greșeli, care au dus mai departe la alte greșeli... Însă acum s-a schimbat și este cu totul un alt om. Când am împlinit 2 ani şi jumătate am avut o surpriză plăcută - fratele meu. Aș putea spune că atunci nu îmi dădeam seama cât de important este să ai un frate lângă tine. Eram mică, nu-mi înţelegeam multe... Cum spuneam, tata nu a fost genul de tată care să-și învețe fiica să meargă pe bicicletă, care să iasă la picnic cu familia sau să își însoţească micuţa la grădiniță. Își petrecea tot timpul prin oraș, cu prietenii lui, aruncând cu banii la jocuri de noroc. Lucra la un bar, dar majoritatea banilor pe care îi câștiga îi cheltuia pe lucruri pe care le considera a fi mai imporante decât noi, iar pe mama nu o lăsa să meargă la muncă. Mai exact, ea trebuia să aibă grijă de noi și să se ocupe de educația noastră, însă o duceam greu cu banii. A venit și vremea să mergem la grădiniță. Părinții mei nu se înțelegeau absolut deloc odată cu această etapă. S-au întâmplat multe episoade deprimante, dar acestea sunt alte povești și vor fi istorisite altădată. Am locuit cu tata până la vârsta de 6 ani. Atunci a avut loc și divorțul părinților mei, eu rămânând în custodia mamei mele, iar fratele meu la tata. S-a hotărât să nu se mai dea pensie alimentară, fiindcă eram... într-un fel sau altul împărțiți egal... De atunci am crescut la bunicii din partea mamei.
După aproximativ un an, mama s-a recăsătorit. Urma să am un tată vitreg. Sinceră să fiu, nu-mi surâdea ideea, dar nu aveam încotro. Mai târziu am început să-l cunosc și eu și s-a dovedit a fi amabil. Eu și mama ne-am mutat în următoarea noastră casă. Totul începea să meargă bine. Între timp am început și școala primară în comuna în care locuiam atunci. La 9 ani, a apărut fratele meu vitreg. Era destul de greu: familie nouă, școală nouă, prieteni noi. Pot spune că mă descurcam bine. Încă nu aflasem multe lucruri; deși, uite-mă acum, la 14 ani: tot nu știu totul despre familia mea. Timpul a trecut, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult: am păstrat foarte puțin legătura cu tatăl și cu fratele meu biologic. Nici acum nu aveam condiții prea bune, dar nu m-am plâns niciodată din cauza acestui fapt.
Am început gimnaziul. Din clasa a V-a m-am mutat din nou la bunicii din partea mamei; totodată, m-am operat de apendicită și a început să mă încânte medicina. Era destul de greu, fiindcă făceam naveta câţiva km la școală, mai ales pe timpul iernii, însă era mult mai bine așa. Lucrurile au început să se îndrepte odată cu mutarea mea.
În clasa a VI-a, din păcate, am început să am niște probleme de sănătate - atacuri de panică și leșinuri. Am fost la mai multe controale, la diverşi medici şi toți îmi spuneau că este aceeași cauză. Poate că vă întrebați care ar fi aceasta?! STRESUL, în principal (mulţi ar fi tentaţi să afirme că un copil nu poate fi stresat, dar le-aş recomanda să se documenteze mai întâi de toate)... Mai apoi, după ce le-am povestit doctorilor despre copilăria mea, au spus că este foarte posibil ca toate acestea să fi pornit de acolo. Am luat şi medicamente, dar nu m-au ajutat prea mult.
Clasa a VII-a. Un nou an, o nouă problemă. Pe la sfârșitul semestrului al II-lea, într-o frumoasă dimineață de miercuri, am observat că nu-mi pot închide ochiul drept. Aşadar, nu mai puteam face cu ochiul :) . Nu am luat în seamă, fiindcă mă grăbeam spre școală. A început să fie din ce în ce mai rău, iar a doua zi am mers la urgențe. Am aflat că aveam PAREZA FACIALĂ PERIFERICĂ. După mult umblat, am început să iau tratament și să fac fizioterapie. Era destul de greu, pentru că trebuia să merg la școală și nu mă simțeam foarte confortabil, înțelegeți voi... După vreo lună am trecut și peste această problemă.
Am uitat să menționez faptul că bunicii mei au făcut foarte multe pentru mine. Au fost mereu aici pentru mine și deseori mă gândesc: „Oare dacă nu erau ei, unde eram acum și CUM eram?”. Cum spuneam, au făcut multe și le voi fi recunoscătoare toata viața!
Poate că o să par lăudăroasă, poate și puțin egoistă prin ce voi urma să spun, dar eu chiar nu sunt așa, doar îmi spun povestea: prin dorinţa de a-i face mândri de mine, îmi dau silința să învăț și pot spune că fac o treabă bună!
Aici am ajuns la finalul poveștii mele. De fapt, nu. Vor mai urma multe lucruri în viața mea. Unele vor fi bune, altele mai puțin bune, dar în viață trebuie să treci prin toate! Îţi trebuie curaj, putere şi sănătate de la Dumnezeu şi iubire. Din plin!
