Mă pregăteam să merg împreună cu familia mea în Parcul Moghioroș. Era sâmbătă, ultima zi dintr-o săptămână plină de ore online… În sfârșit, aveam și eu timpul meu, să mă plimb pe tihnă, să mă relaxez, să respir aer curat și să mă minunez de împrejurimile fermecătoare care îmi bucurau ochii albaștri.
Ne-am urcat cu toții în mașină. Am deschis geamul. Simțeam cum toată acea adiere a vântului mă liniștea și mă trimitea cu gândul la mare, iar razele soarelui strălucitor și copacii înverziți mă călăuzeau pe drumul lor plin de farmecele naturii.
Când am ajuns am fost surprins de faptul că parcul era închis! Se pare că noaptea trecută avusese loc o tentativă de distrugere. Mai multe persoane cu măști de schi pe față, au venit aici în parc și s-au apucat să îl distrugă! Peste tot, tobogane rupte, leagăne scoase din țâțâni… Pavajul era murdar și mirosea îngrozitor... Întrebarea era: cum au reușit acești oameni, într-o seară, să facă atâtea stricăciuni?
Familia mea a insistat să plecăm de la locul faptei pentru a fi mai în siguranță, însă nu puteam accepta acest lucru. Aveam de rezolvat un caz foarte important! Trebuia să fac rost de indicii, de suspecți, de urme, amprente și toate celelalte chestii. Nu pot să spun că eram foarte priceput, dar recent citisem multe cărți polițiste și mi-au plăcut foarte mult, mai ales că intuiam corect cine era infractorul de fiecare dată, așa că puteam spune că am și eu puțintică experiență.
Până la urmă am reușit să îmi conving familia că ar trebui să rămân și mi-au promis că vor rămâne și ei să mă ajute. Prima dată, am fost la omul responsabil cu plata parcărilor. Acesta ne-a spus câte ceva, dar care nu prea ne erau de folos… Totuși, la el în buzunar am văzut o sumă destul de măricică… O astfel de sumă, nu o ții în buzunar, mai bine la bancă, unde ar fi în siguranță… Mda, suspectul numărul 1: omul de la parcare!
Mergând mai încolo, am văzut camere de supraveghere mai peste tot. Am încercat, într-un fel, să nu atragem atenția. În timp ce eu mă furișam în locul cu monitoare, pregătind telefonul pentru dovezi, echipa mea (familia) ținea de șase.
Problemele nu au întârziat să apară… Una din ele, BINEÎNȚELES, parola! Nu știam care era parola! Of… Oare cum să fac? A! O idee mi-a sclipit în minte! Am scos din buzunar niște scotch și am lipit fâșii din el pe tastatură. Am așteptat câteva secunde, iar după aceea l-am tras încet ca să observ pe ce taste a apăsat paznicul. Era totuși o treabă care putea să nu dea roade sută la sută, dar asta mi-a venit pe moment. Totuși, spre uimirea mea, am introdus parola pe care am încercat să o descifrez și am intuit-o corect! Bun, am mers la camere. Am dat pe repede înainte. Cam în vreo zece minute am văzut ceva care se mișca întocmai unei umbre în bătaia vântului. Din moment în moment apăreau tot mai mulți cu lopeți, cu pietre, cu ouă (și cred că de aici era acel miros insuportabil). Era groaznic! Dar întrebarea mea rămăsese aceeași: cum au reușit într-un timp atât de scurt?
Chiar în acel moment am primit un mesaj de la mama: paznicul se îndrepta către mine. Am decis să fac repede, în timpul care mi-a mai rămas, câteva poze, poate mai surprindeam câte ceva. În grabă, am dărâmat un coș de gunoi. Din el au căzut mai multe hârtii. Pe fiecare dintre ele erau scrise niște numere, iar mai la fund era un contract! M-am grăbit să le iau pe toate și să fug în speranța că paznicul nu își va da seama că au dispărut până când nu voi ieși din parc.
Din fericire, am adunat o grămadă de indicii și am obținut un al doilea suspect: paznicul.
După această escapadă, însă, a trebuit să ne întoarcem acasă pentru că soarele începea să pălească cu repeziciune și urma să ne adâncim curând în umbra păcălitoarei nopți. Am decis să mă culc și să analizez totul din nou a doua zi dimineață cu capul limpede.
Pe la două noaptea, m-am trezit. Am simțit nevoia să mă plimb puțin prin cameră și să citesc câteva pagini. M-am uitat pe geam. Afară erau paznicul împreună cu omul de la parcare! Am încercat să deschid puțin geamul, poate reușeam să aud vreo frântură din spusele lor.
Se pare că vorbeau despre o înțelegere și cum a fost ea încălcată. Am mai auzit și cuvântul răzbunare, iar la final, șef! Deci asta era! Doi suspecți, care se părea că au un șef! Probabil că acel șef avea vreo problemă cu primăria, cu orașul, cu oamenii din oraș! Da, da, da, da! Acum totul se lega! Mi-am dat seama că, de fapt, mai era ceva! Acele numere… Oare ce însemnau? NUUU! A trebuit să fug repede la familia mea și să le spun tot!
Când au auzit nu le-a venit să creadă! Dar și-au pus o întrebare foarte importantă: Ce căutau acești oameni pe peluza casei noastre?! Vai! Probabil și-au dat seama că am umblat la camere!
DING-DING! Cineva a apăsat soneria! Asta nu era de bine! Apoi am auzit niște țipete și cineva bătea în ușă. Deodată s-a auzit un sunet puternic, ca o împușcătură, apoi zgomotele s-au oprit. Am deschis repede telefonul și am sunat la poliție. Le-am povestit ce se întâmplase. Au spus că vor sosi cât de repede pot. Peste două minute, s-a auzit soneria din nou. Mama a fugit repede la ușă să deschidă, iar eu m-am dus în bucătărie. La ușă era un polițist. Mama a început să-i mulțumească pentru rapiditatea cu care a ajuns, însă, în timp ce vorbea cu el, a observat că acesta nu avea insigna de polițist, iar la câțiva metri de poarta casei se afla o dubiță neagră! Și-a dat seama imediat că era o capcană, dar nu mai putea închide ușa. BUM! Am sărit în fața lui și i-am dat cu tigaia în cap. L-am amețit și l-am împins din prag, apoi am trântit ușa și am încuiat-o.
Am ieșit pe fereastra din spate și am fugit repede la secția de poliție. Le-am arătat pozele și restul dovezilor strânse. Se pare că reușisem să dezleg misterul. Cel care pusese la cale distrugerea parcului era o persoană care lucra la primărie ¾ așa se explică și cum au reușit să provoace atâtea stricăciuni într-un timp atât de scurt. El era un nebun care voia să distrugă acest parc cu mult timp în urmă (pentru a-l înlocui cu un mall), dar nu îi fusese permis, iar acele foi cu numere erau, de fapt, coordonatele locurilor unde se întâlnea cu acoliții săi.
Așadar, am reușit să rezolv acest caz cu brio. Cred că aș fi un bun detectiv în viața de zi cu zi…
Cosmin Bălan, VII D, Școala Remedială de Vară
