Poate că niciodată natura nu m-a fermecat atăt de mult ca în această dimineată plină de tandrețe! Roua nu mă desfată cu atingerile ei răcoroase, soarele nu mă scaldă în ploaia lui de raze înmuiate-n aur, sunt pierdută în imensul ocean al tăcerii, al liniștii profunde, al primăverii.
Contemplu de pe geamul camerei mele, din ungherul sihastru, zarea nesfărșită, codrul tainic, și parcă totul e atât de străin, atât de rece, atât de gol! Fluturi în lumină se încaier cu aripile lor de un albastru profund, iar parfumul îmbietor de floare, ce învăluie prispa bunicilor, mă amețește cu farmecul său. Frumoasă mireasmă...mai vin miresme care-mi pătrund în suflet, miresme desprinse din păduri și livezi, din orizontul de oțel, din depărtarea alburie... Sunt miresme de visare, de dor, de veșnicie.
Băncuța de granit senin din curtea nesfârșită, senina iarbă, seninul tei rotat, toate îmi îneacă sufletul de emoție: Neobosită este primăvara! Călătorește an de an pe meleagurile noastre, o găzduim, apoi o îndepărtăm...sau poate noi călătorim prin anotimpuri?!? Nu știu...
,,Dă-mi chipul tău, Natură! Vreau cu o paletă de sentimente gingașe să pictez viața tuturor... ” Niciun răspuns, doar codri-mi freamătă alături, auzu-i șubred, ochii-mi prea înceți.
Scriu și-mi înșiruiesc găndurile, adun literele, apoi cuvintele, le caut, le înmoi în cerneala verzuie din călimara primăverii. Mi-e frig, mi-e dor, mi-e tăcere...e trist peste noi și peste mine, e trecerea de la moarte la viață, de la mâhnire la exaltare...e melancolie de primăvară.
Rialda Maria Popa, clasa a VII-a R
